„When your heart becomes a million different pieces…”

Cred că este primul text căruia îi plasez un titlu în engleză, deși relatez în română. În fine, ca idee, nu găseam metafora potrivită pentru a descrie mai bine ceea ce urmează să relatez.

Se spune că un rău nu vine niciodată singur. Și indiferent de natura acestuia, ești afectat. Suntem oameni și pretindem de cele mai multe ori că ne putem oferi suportul moral și afectiv (deși nu e o regulă) unul celuilalt. Nu întotdeauna se întâmplă asemenea și mulți dintre noi, implicit eu, am fost părtași unor astfel de evenimente.

E un pic trist când oameni care îți recunosc starea chiar și atunci când oftezi îți aruncă în nas niște lucruri pe care nu și le însușesc și, totodată, nu și le asumă până la capăt. E și mai trist ca atunci când vine vremea să pui în balanță părțile pozitive și pe cele negative ca să poți lua o decizie și devii confuz, gândindu-te că poate lucrurile pot lua un alt parcurs. Dar în mod sigur, cel mai trist lucru cu putință e atunci când, deși ești înconjurat de oameni, te simți al nimănui.
Astăzi, pentru a nu știu câta oară m-am ridicat, m-am șters de praf și am pornit din nou la drum. Și culmea, nici bine nu am pornit că „poc”, mi-am mai luat o palmă. Și uite așa, am ajuns să mă simt împrăștiat în milioane de bucăți și să încep să mă culeg, să pun piesă cu piesă  și să redevin EU.
Mmm… E acel sentiment când devii partiții și nu mai știi ce simți sau ce anume ar trebui să simți. Mulți mă vor condamnă pentru superficialitatea cu care tratez pentru început oamenii, dar tot din pricina lor am devenit așa. Și nu-mi cer osândă, căci „niciodată o greșeală, întotdeauna o lecție”. Una care parcă nu se mai termină și care mă supune unei evaluări continue. Am noroc de faptul că mizez pe impresia că lucrurile sunt echilibrate, că deși pe un anumit aspect nu excelez, pe altul poate sunt brav. Și trebuie să recunosc că-i cam așa, cel puțin în ceea ce mă privește.

Pe această cale, încă o dată țin să le mulțumesc mentorilor care mi-au călăuzit drumul și care, prin propria-i lor prismă mi-au împărtășit din experiența lor.
P.S. De preferat e să nu lăsăm anumiți factori să ne umbrească ziua, de aceea vă doresc o zi superbă de Duminică, cu multe zâmbete și cu mulți oameni bravi care să vă merite! Și nu uitați să aduceți un zâmbet pe chipul cuiva!

Și ca în orice postare, vă las și o melodie specifică. Enjoy! 🙂

Dorințe…

Privesc cerul și mă gândesc la toți oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, la toate locurile pe care le-am vizitat și la toate lucrurile care mi s-au întâmplat. Și deseori mă întreb cum ar fi dacă aș îmbrăca rolul altcuiva, dacă aș avea câte ceva din ceea ce au alții, iar eu nu (cel puțin așa obișnuiam)?!?

De cele mai multe ori, aparențele înșeală și de fiecare dată ne grăbim să punem etichete pe seama cuiva și a acțiunilor sale, că deh, așa e firea umană. În schimb, niciodată nu acordăm câteva secunde pentru a ne transpune (ipotetic și imaginar) în locul lui pentru a vedea dacă confortul pe care îl afișează reprezintă un stil de viață sau doar este generat fragmentar, iar iluzia optică pe care o reflectă este doar o mască.

Nu știu cum se face și chiar nu mă interesează, dar nu de puține ori sunt dățile când la finalul zilei, ajuns acasă, îmi fac un răgaz de câteva momente pentru a privi retrospectiv evenimentele din cursul zilei ce tocmai s-a încheiat și pentru a mulțumi acelei Entități Divine pentru toate lucrurile care mi s-au întâmplat, că sunt întreg și că am reușit să mai bifez o pagină din existență.

În cele ce urmează, vă invit să acordați trei minute din timpul vostru pentru a urmări materialul atașat mai jos. Trei minute pentru o morală care poate deschide noi perspective de abordare a lucrurilor cu privire la ceea ce suntem și/sau la ceea ce ne-am dori să fim.

P. S. Nu întotdeauna ceea ce ne dorim este și potrivit pentru noi!

TU + Acțiunile tale = Suma faptelor pe care le colectezi

A trecut ceva vreme de când n-am mai scris pe paginile acestui blog. Și asta nu e din cauza faptului că nu aș mai fi avut inspirație, ci pur și simplu am vrut să stau puțin la distanță și să-mi concentrez atenția în alte medii.
De regulă, mă apucă inspirația cam în toiul nopții. Așa că astă seară, contemplând la ceea ce mă „doare” pe mine, am zis să văd oare ce luăm cu noi de pe această lume…

Evident, NIMIC! Plecăm așa cum am venit. Doar și poate un pic îmbrăcați (dacă o avea cine să se ocupe și de noi) și fără suflet. Tot ceea ce am colectat într-o viață (amintiri, gânduri, bani, averi etc) rămân cuiva acolo, iar noi, fie parte din sufletul cuiva, fie vom fi uitați. De aia unele lucruri trebuie trăite la timp. Procedând invers, vom constata că ne-am irosit existența și nu am făcut nimic, dar nimic din posibilitățile ce ne-au fost oferite.

De multe ori ne plângem, ba că-i greu, ba că nu ne mai ajunge ceea ce avem, în vreme ce alții poate chiar și-ar dori să aibă puțin din „puținul” nostru.  Avem impresia că suntem încercați și încărcați de greutăți pe care nu le putem duce. Și poate că un adevăr  există în fiecare dintre aceste situații. Dar de ce nu ne gândim și la faptul că încă suntem întregi, că ne putem mobiliza să facem ceva, să atenuăm durerea sau să încercăm să o ignorăm, focalizându-ne atenția spre micile bucurii din viața de zi cu zi. Căci în cele din urmă, ele sunt cele care ne mai schimbă starea de spirit, cele care însumate constituie o bucurie mai mare decât cea cu valoare materială, care se degradează în timp.

Cei care au pășit pe paginile acestui blog știu că am o pasiune pentru firea umană. Că de multe ori de acolo mă inspir în diferite situații. Ei bine, actualul job îmi oferă posibilitatea de a interacționa permanent cu oamenii. Acolo văd fel și fel de prezențe: blanc-uri sau, din contră, opusul lor, acei oameni cărora dacă le zâmbești, îți oferă ca răspuns același lucru. Și li se citește pe chip că e natural.
Eh, ce te mulțumește pe tine?

Ca să conchid, din punctul meu de vedere, suma faptelor noastre este rezultatul tuturor acțiunilor pe care le întreprindem. La final colectăm  momente, amintiri, oameni dragi și probabil dacă o ținem în direcția asta vom constata că ne-am bifat toți itemii așezați pe lista de priorități.

O zi minunată și plină de zâmbete vă doresc!

„Priveşte cerul!”

Mulţi dintre noi ne gândim aievea la faptul că suntem singuri sau că nimeni nu înţelege. Am fost şi sunt genul de om care crede în speranţă, chiar dacă, actualmente, speranţa şi realitatea sunt două trasee cu orientări diferite.

În fiecare seara, înainte de a adormi stau şi îmi rătăcesc mintea printre diverse lucruri. O proiectez acolo unde aş vrea să fiu! Şi tot seara, dar nu numai atunci, şi când sunt singur îmi place să privesc cerul. Ştiu că undeva, intr-un colţ al acestei lumi, cineva face acelaşi lucru. Îmi plăcea la un moment dat  să cred că, deşi suntem diferiţi că oameni, prin atitudine, acţiuni, comportament etc., avem un numitor comun. Ăsta  cred că ar putea fi unul din aceste lucruri care ne leagă.
Unii vor considera acest comportament o manieră deplasată, dar personal, atunci când privesc cerul, am impresia că mă teleportez în altă lume. Sunetul muzicii îmbinat cu acest mod de a mă degaja îmi inspiră o stare de libertate.

Nu-i nimic garantat… atunci când ieși la furat

A fost odată ca niciodată o seară obișnuită de sâmbătă. După cum spune tradiția colectivului e seară de ieșeală, prin urmare aceleași reguli devenite clișeice.
Ajunși în club, nici n-am apucat a sta jumătate de oră, până când una dintre prietenele mele constata că-i lipsește geanta plasată pe un pupitru în spatele ei. Doi dintre membrii găștii erau plecați la bar, iar eu alături de ea am rămas pe „ringul de dans”, învăluiți de ritmurile muzicii, până la momentul cu pricina. După ce am remarcat acest lucru, am pornit să vedem dacă puteam sesiza ceva. Am coborât repede să mă îndrept spre ieșire, când remarc doi indivizi care, până la momentul faptei, erau cam la jumătate de metru distanță de noi. Ei bine, cei doi s-au strecurat la un moment dat în mulțime în încercarea de a nu se face remarcați.
Cum vă spuneam, i-am văzut, am mers ușor și am analizat situația în liniște și calm, până când am fost remarcat de ei și deja starea de spirit devenise agitată. S-au îndreptat spre baie (o baie -aparent- mixtă), iar eu i-am urmărit. Tipul rămăsese la intrare, iar ea a mers înăuntru. Am urmărit-o și am văzut geanta prietenei mele îndosită sub a ei.
Urmează un scurt dialog:
-Salut, nu te supăra! Am și eu o întrebare: ce caută geanta prietenei mele în proprietatea ta?
-Despre ce geantă vorbești?
– Păi asta! (ca o imagine vizuală pe care să v-o creați din cuvinte, îi iau geanta de sub geanta ei și i-o arăt, moment în care s-a rupt firul și a început să se fâstâcească).
Așa cum presupun că și voi faceți, nu merg în club să fac poliție și nici pe detectivul. Lucrul ăsta s-a întâmplat însă aseară (22/23.03.2014).
Ca o paranteză, nu-mi place ca altcineva să-și facă nevoile în cap la mine, mai ales că nici nu am oferit motiv și nici nu-mi stă în caracter să fac asta. Prin urmare, am mers și am anunțat paza clubului, urmând ca mai apoi să anunțe poliția.
În jurul orei 00:00, a sosit și echipajul (cam la trei minute după ce a fost anunțat), iar după, la secție. Toată treaba asta a durat vreo două ore, însemnând un proces verbal și o declarație.
Toată această experiență a fost nostimă și enervantă din pricina pierderii timpului, dar după ne-am continuat distracția, la recomandarea oficialilor de poliție! :))

Ca să aflați ce s-a întâmplat cu cei doi: Ea s-a ales cu dosar penal pentru furt calificat, iar despre el nu știu să vă spun, doar că a fost luat ca și complice. Restul nopții și l-au petrecut la secție!
Cert e că voi continua să frecventez localul respectiv (pentru muzica și atmosfera foarte faină), numai că atenția o să fie mai sporită, lucru pe care vi-l recomand și vouă.

„Prodentcare” sau cum să-ți învingi frica de a merge la dentist

Cred că ne este cunoscut tuturor faptul că nu este tocmai o plăcere în a merge la dentist, dar uneori apariția unor afecțiuni te determină să o faci! Așa a fost, cel puțin, și în cazul meu. Mi-a picat o plombă și de acolo o adevărată poveste.

De cele mai multe ori, maniera unui om de a fi te face să uiți de mediul în care te afli. Cel puțin pentru mine, cu excepția a două ședințe (operația și pilitul dinților :D), chiar căpătasem o afinitate în a face naveta zilnic la cabinetul dentar. Medicul care s-a ocupat de lucrarea mea, dna dr. Violeta  Andreescu, a avut grijă ca totul să iasă ca la carte, chit că a fost nevoie să mai aștept. Vorba aia, „mare om, mare caracter”! Îmi aduc aminte de câteva din spusele dumneaei: „Vicol, ai trecut printr-atâtea și tu și e! N-are niciun rost să grăbim lucrarea acum când mai avem puțin și terminăm”. În fine, mai am una pe care o să o menționez mai jos puțin.
După cum v-am spus, începusem să fac naveta între casă și cabinet, aproximativ două luni jumătate, vreme în care am cunoscut oameni foarte faini acolo, cu percepții diferite -în sensul pozitiv-, dar foarte optimiști, care te duceau întru cu totul altă sferă, neștiind când a trecut timpul și a venit vremea să pleci acasă.
Ca să o descriu puțin pe dna. doctor, în câteva cuvinte aș spune că e un om pe placul sufletului meu. Un om cu un suflet frumos. În majoritatea postărilor am tot evidențiat latura asta, deoarece pentru mine frumusețea fizică e trecătoare, dar cea sufletească e pururea aceeași. Caracterul ne definește de cele mai multe ori, cel puțin în relațiile sociale, căci vrând nevrând ne intersectăm zilnic de oameni.
La operație, punctul forte al acestei experiențe, mare tensiune. Eu am mers pe premisa că sunt pe mâini bune și n-aveam niciun dubiu în privința asta. Dar știți  că după fiecare poveste există schimbul acela de opinie și aflându-mă la acel moment, după ce totul fu gata, doamna doctor îmi spune: „Să știi că pe toată perioada operației am fost probabil mai stresată decât tine”! :)) Și e și normal, cel puțin când te gândești că pe mâna ta se află un om! E trist, mai ales dacă e și mofturos ca mine!
Nu mă pricep la temenii medicali ca să vă pot explica cu lux de amănunte tot ceea ce am avut, dar cert e că am vrut să trec în revistă câteva lucruri pe care am vrut să le evidențiez acum. Dacă nu aș fi făcut-o, mai târziu rămânea târziu, iar în general, lucrurile care-mi plac, le aduc la cunoștință.
Prin urmare, dacă veți avea probleme de așa natură, vă recomand cu încredere să vizitați clinica Prodentcare. Vă asigur că veți rămâne cu o impresie plăcută de acolo și cu amintirea unor oameni buni, profesioniști și faini! Eu așa am rămas! Și în plus, m-am ales și cu niște dinți foarte faini, așa cum i-am visat (drepți, albi) și am scăpat și de temerea de a merge la dentist (cel puțin cât voi mai sta prin București).

 

Iubesc dualitatea, mai puțin caracterele slabe!

Nu știu unde se gândesc unii atunci când fac unele lucruri fie în necunoștință de cauză, fie doar de dragul de a le face.
Cert este că oricât de mult încerci să pari altcineva, la un moment dat, revii la forma ta de bază, la acel stil mizerabil și execrabil în care te complaci. Știu că sunt vorbe grele, dar le-am dus și eu în spate, chiar fără a fi necesar. Și da, nu mă mai sfiesc în a spune lucrurilor pe nume, oricât de stânjenitor mi-ar fi. Pentru că -în fond- fiecare se gândește la binele lui și foarte puțini sunt acei oameni care pe lângă asta încearcă să se transpună și în rolul tău.
Eu cunosc oameni din ambele serii menționate și, desigur, atitudinea mea față de aceștia variază în funcție de interesul pe care și-l manifestă.
Îmi veți spune că sunt ipocrit. Nu contest, dar mă simt împlinit pentru că oricât de mult încerc/încercați ca treburile să nu fie condiționate, s-ar putea să conchideți că nu e așa. Și la un moment dat veți fi sătuli ca alții să ofere și ceilalți să primească. În fine, intru într-o altă zonă și nu vreau asta.
Vorbeam de acea ipocrizie, de acel fals în cuvinte, în stări și trăiri. Nu mă mai sinchisesc, nu mă mai obosesc pentru ceva ce nu merită să-ți întorci privirea.Gustul amărui pe care unii îl lasă în urmă se compensează cu mierea din sufletele celor care ți-au fost mereu alături, care ți-au întins mâna atunci când ai picat și te-au lovit atunci când meritai.

Timpul și semnele de întrebare

Ah, cred că cel mai minunat sentiment pe care un om îl poate avea e acela de a se bucura de atenția cuiva! Desigur, nu vorbesc de acea atenție generată de un eveniment sau fapt anume, ci de cea uzuală, în care preocupați fiind cu ale noastre, ne facem timp și pentru a vedea, de fapt, ce mai fac și ceilalți.
E un sentiment ciudat când constați că atunci când simți nevoia de a discuta cu cineva, majoritatea uită de tine. Mai apoi, privind retrospectiv, mereu am încercat să nu procedez asemeni cu cei pe care i-am considerat parte din mine. De multe ori chiar m-am lăsat pe mine în favoarea lor.
O fi bine, n-o fi? Asta nu mai știu! Cert este că am acel sentiment de mulțumire sufletească pentru faptul că am încercat să nu-mi neglijez ceea ce mi-am propus, fie că vorbim de acțiuni, fie că vorbim de oameni.
Viața ne mai dă din când în când câte-o palmă peste față și încearcă să ne deștepte, dar noi naivi fiind lăsăm de multe ori lucrurile așa cum sunt, închizând ochii și trecând peste, cu gândul că acestea nu se vor mai întâmpla.
Pentru că în ultimii ani mi-au ieșit în cale diferite tipuri de caractere umane și pentru că de multe ori am simțit că nu pot avea încredere în ceilalți – nu pentru că sunt Toma Necredinciosul, ci pentru că nu am avut acea convingere din partea lor- am apelat la cealaltă parte din mine. Mda, este o proiecție imaginară pe care o am minte și care face parte din acea dualitate de care am mai menționat și în postările anterioare. Și sunt zile în care neavând ce face port un dialog, aproape interminabil, cu mine și-mi lansez o mulțime de întrebări; întrebări ale căror răspuns îl aflu ulterior, dar de multe ori necesită o bună bucată de timp.
Timpul, un inamic ticălos al omului. Câteodată aș vrea să-l sugrum, iar alteori m-aș ruga de el să nu treacă în graba asta mare, să-mi mai acorde puțin timp să mai trăiesc din acel sentiment, acel gând. De aici poate și sintagma „Dă-i timpului timp”!
Dacă ar fi să-mi aduc aminte de situații similare în care am fost pus în ipostaza asta, ah, cred că aș întrece cu mult numărul postărilor deja existente.

Un gând, un sentiment, o stare și… cred că mai e ceva!

În ultima vreme, am avut parte de câteva motive care mi-au readus zâmbetul pe buze (evoluția în planul problemelor de sănătate, unii oameni pe care i-am cunoscut și pe care vreau să-i păstrez la loc de cinste, rezultatele de după sesiune etc.), dar totodată acestea s-au compensat cu lucrurile mai puțin pe placul sufletului.

Astăzi sunt la granița dintre bucurie și tristețe, dintre încredere și neîncredere, dintre a rămâne același sau să îmbrac o altă „față”.
Mereu am pus în balanță lucrurile pe care prefer să le păstrez în favoarea unor mofturi. Nu am vrut să dau „vrabia din mână pe cioara de gard”. Întotdeauna, m-am gândit la fericirea celor apropiați mie, chiar dacă eram și eu în joc. De fiecare dată purtam câte-un monolog în care-mi ziceam că dacă ei sunt fericiți, atunci trebuie să mă bucur și eu pentru fericirea altora. Și subconștientul meu era receptiv și se acomoda cu ideea.
Astăzi, mintea mea joacă „ruleta rusească”, fără vreo regulă anume sau vreun număr de rotiri, și scoate la rampa acele gânduri negre care mi-au ponegrit sufletul, care au lovit în el fără a gândi premeditat, fără a se transpune în diferite ipostaze.
Presupun că mare parte a intuit că nu mi-e bine; că oricât de mult aș încerca să mă amăgesc, nu reușesc; că zâmbetul de pe buze nu-l pot asocia cu cel din suflet și enumerarea poate continua.
Cred că ar mai fi mai multe lucruri de menționat, nu doar ceva, dar prefer ca în loc de o concluzie personală să las un mesaj:
„Viaţa nu este doar albă sau doar neagră. Acceptarea tonurilor de gri sau chiar a griurilor colorate ar putea fi un pas important spre descoperirea motivelor care ne determină să fim atât de reci, distanţi şi nepăsători… […]  Nu militez pentru empatie, ci pentru un gram de umanitate.”

Cu bine!